Stau ...

     ... şi ascult plictisită muzică , pe vechiul meu scaun , lângă biroul meu prăfuit de trecerea timpului . Este ora 22:30 . Mă uit pe geam şi zăresc luna . Inima îmi tresare . Cutia mea cu amintiri se deschide . Stau şi mă gândesc de ce mă gândesc zi de zi la tine ? Nu meriţi iar eu pierd timpul aşteptând imposibilul . Toată lumea este fericită în jurul meu , fiecare persoană şi-a găsit "sufletul pereche" . Simt nevoia să plec de acasă , să merg pe munţii mei dragi şi odată ajunsă acolo să ţip cât pot de tare , ştiind că nu mă aude nimeni .
     Simt nevoia să îţi spun : " Iubitule , mi-ai lipsit , îmi lipseşti şi chiar de nu te-aş mai vedea timp de trei secunde , ţi-aş spune că mi-ai lipsit mai mult ca niciodată . " . Îmi doresc să te revăd mai de aproape , să alergăm din nou pe iarba verde , radiind de fericire , împiedicându-ne , căzând printre firele firave de iarbă , sărutându-ne .
     Te-am zărit acum câteva zile de la depărtare . Îmi venea să alerg după tine , să sar în braţele tale dar mintea mea nu m-a lăsat să fac asta . Tot ce am putut face a fost să te privesc cum te îndepărtai de mine cu paşi repezi , privind cu o dezamăgire profundă că eşti pe zi ce trece tot mai frumos dar eu am pierdut trenul care mă ducea la tine . Stăteam , priveam , lacrimile se scurgeau pe obraji , regretam . Ai dispărut .